Era într-o zi de luni, 15 iunie. După masă mă grăbeam să termin cele începute, deoarece tare îmi doream să mă văd acasă mai degrabă, să mă întind în pat, să mă odihnesc. Le-am spus tuturora că am nevoie să plec și pe la orele 16.00 eram deja acasă. Am încercat să pun ceva în gură, dar mâncarea era insuportabilă de negustoasă. M-am lăsat bătută. Nu am mai mâncat. M-am întins obosită și m-a prins o ciudă pe corpul meu. Da ce-i asta? E început de săptămână doar? Am luat termometrul. Temperatura 36.70C. Ce să fie? Are de gând să urce? În plină vară răceală? Ce prostie.
A doua zi, marți, 16 iunie, telefonez medicul de sector, dna Antonina Gumeniuc. Temperatura indica 37.30C. Medicul mi-a dictat prin telefon medicamente antivirale, antibiotic, proceduri și mi-a deschis buletin. Am început tratamentul coronavirusului. Așteptam rândul să fac un test. Vineri, pe 19 iunie, am făcut testul. Sâmbătă, 20 iunie, dna Antonina mă înștiințează, că testul meu este pozitiv. Cum, mamă dragă? Ce va fi? Cum să mă lupt cu urgia? Am insistat să rămân acasă. Alte simptome nu aveam. Numai febră. Și febra asta ticăloasă mi-a lichidat toate unitățile de măsură ale timpului. Nu mai știam de e luni ori e vineri, de e zi ori e puterea nopții. Pentru mine totul se măsura în 4 ore. Un paracetamol, o oră de răbdare, transpirație cu căldarea, schimbarea lenjeriei și o oră de liniște. Dacă reușeam să ațipesc câteva minute în acea oră era super. Apoi iar termometrul, o altă pastilă, răbdare ”acuș-acuș”, scăldătoare în transpirație și toate de la început. Așa am dus-o până pe 23 iunie, când am telefonat-o pe dna Viorica Ceban, șef IMSP CS Glodeni. M-am consultat cu ea și i-am spus, că mi-i frică să mai rămân una singură în lupta cu fiara uriașă și înfocată pe nume covid. Febra mă măcina. Dna Viorica zicea, că dacă deja e a opta zi de la începutul tratamentului și schimbări nu-s ar fi mai bine să mă spitalizez. Împreună cu dna Gumeniuc mi-au pregătit extrasele ori cum se mai cheamă, mi-au trimis totul prin șofer, care iute mi le-a adus la ușă și rămânea să chem ambulanța. I-am prevenit pe oameni, că am test pozitiv să vină echipați conform situației și aștept. Ambulanța a venit pe cât de repede posibil. Deoarece lucrurile necesare îmi erau pregătite din timp am putut să plecăm. Am coborât treptele blocului însoțită de doi lucrători medicali echipați. Ambulanța stătea parcată în fața scării de la intrarea mea. M-am apropiat de mașină și am ridicat ochii la balcoanele blocului. Nici țipenie. Nici o mână nu-mi flutură ”la revedere”, nici un ”totul va fi bine”, aruncat de la balcon, nimic. Toți care văzuseră ambulanța și echiparea au priceput, că pericolul e la distanță de o mână întinsă. S-au grăbit să se ascundă pe după colțuri de draperii, de unde urmăreau îmbarcarea Mariei Focșa.
Cu întrebarea ”Oare mă mai întorc?” am urcat în ambulanță. Cum am ieșit din curtea blocului șoferul a pornit sirena țipătoare, care de o habă de vreme încoace tot înștiințează populația, că încă cineva a nimerit în ghearele virusului încoronat. Cu sirena țipătoare am trecut tot centrul și ambulanța a luat-o spre marginea de oraș, unde se tratează covidul. La distanță de câteva minute fusese spitalizată tot aici o colegă de a mea, dar nu ne-am mai întâlnit. Am nimerit în secții diferite. Eu în secția Infecția 3. Șef de secție și medic de tratament dna Aliona Cazacu.
* * *
Secția era împărțită în două părți cu uși din termopan. În sectorul galben se găsea personalul medical, iar în sectorul roșu – pacienții cu infecție. Lucrătorii medicali intră în zona roșie conform unui anumit grafic. Când venisem eu medicul ieșise deja din zona periculoasă. Mi-a analizat hârtiile de însoțire acolo, la ei, mi-a prescris tratament, dar înainte de sfârșitul zilei de muncă a mai îmbrăcat un costum-combinezon și a venit să mă consulte. Și medicul, și eu rămâneam să credem, că va fi o formă ușoară a infecției, deoarece simptome de afecțiuni nu erau. Făcusem anterior câteva radiologii a plămânilor și totul era perfect. De seara au venit medicamentele și picurătoarele și m-am înfipt în ele ca într-o apă dătătoare de viață. Erau salvarea mea.
Înghițeam toată pastiluța, primeam toate seringile cu leacuri și sticluțele cu soluții de picurare, dar cu mâncarea nicicum. Miros urât și provocator... Kilogramele din greutatea corporală indicau scădere. Câte 1 la zi. Ei, îmi zic, este de unde, la ce panică? Dar otrăvurile fără mâncare au făcut efectul. Într-o bună zi în stomacul meu parcă s-a produs o explozie. Convulsiile de vomă m-au măturat ca un vifor la unitaz. Asistente medicale în zonă nu erau. A dat peste mine o infirmieră. M-a întrebat ce fac. I-am răspuns, că am vomă și ea s-a întors și a plecat. Mă rog, nu-s eu prima și nici ultima, care trec prin astea. Am îmbrățișat unitazul vreo jumătate de oră. Ceva mi se întâmpla cu creierii. Aveam impresia că se vor împrăștia. Cu o mână mă apăsam pe cap, cu alta mă sprijineam de unitaz să nu cad și să mă înec în el. După ce am întors toate intestinele pe dos m-am târât la lavoar și m-am spălat cu multă apă rece. Udă și chinuită am revenit în salon. Peste oraș se lăsase noaptea. În sufletul meu - la fel. Coridorul era pustiu. Pacienții dormeau prin saloane. Eu îmi ascultam corpul. Ce să fie? De ce nu-mi bate inima? Păi unde o cauți? Uite-o, e sub bărbie. Inima bate sub bărbie?! Încerc să pronunț ceva în glas. Cuvintele se întind, nu am putere să fac voce tare. Vorbesc în șoaptă. Probabil e insultul, m-am gândit. Acuș mă fac legumă. Târâi picioarele până la ușa medicilor. Bat. ”Vin”, a urmat răspunsul. În câteva minute asistenta medicală a îmbrăcat costumul de protecție și a venit. Îi spun și ei ceea ce mă chinuie. Nu pot vorbi și inima îmi bate sub bărbie, uneori în spate.
Fără să-mi spună ceva a ieșit și nu multă vreme a revenit cu medicul de gardă. Un tânăr chipeș și foarte sfătos, care mi-a ascultat tălmăcirile mele stranii și m-a rugat să adorm, dar înainte de a pleca mi-a zis că vrea să-i arăt cavitatea bucală.
- De ce nu beți reghidron? – m-a întrebat.
- Îmi provoacă vomă.
- Beți atunci apă plată, dar multă, să scoatem infecția.
- Dar nu am apă. Am avut azi o sticlă și i-am înghițit tot conținutul, - am întins eu cu greu trei cuvinte.
A plecat. Nimic nu mi-a spus de inimă. Cred că m-a crezut dusă cu pluta. Apă. De unde să iau apă în puterea nopții. Rabd. Încerc să fac exerciții de pronunțare. Nimic nu iese. Bărbia se face mai grea, mă apasă în jos. La orele 7:00 dimineața îl scol din pat pe fiul meu cu un apel telefonic. Îi comunic că am avut un acces și mă simt rău de tot. Am nevoie de apă plată că mor de sete. Fiul m-a consolat și-mi zice. ”Mămică, de unde să iau apă plată la ora asta. Nici un magazin nu lucrează. Primul cum se deschide îți aduc”. Tare greu mai trec minutele unei ore. Și iată sunetul așteptat. ”Apa e la secția internare. Să vină cineva să o ia”. Eu iute o bufnesc în coridor cu masca pe-o ureche și văd la ușile magice o persoană costumată, care își scosese deja mâniile din combinezon, iar picioarele mai erau îmbrăcate. E asistent medical ori infirmieră, de unde să știu. Toți sunt aici la fel. La drept vorbind îmi era indiferent cui îi strig: ”Aduceți-mi apa de la secția internare. Mor de sete. Mor!!!”, - am ordonat eu.
- De apă transmit. În primul rând ”Bună dimineața, Marie”, - aud o voce de bărbat. E Lazari. Dl Vasile Lazari, șeful spitalului raional. Vai, ce rușine... Eu după apă îl trimiteam. Am făcut-o lată.
-Vin-o mai aproape. Cum e?
Mi-a măsurat repede oxigenarea.
- Rău, dle Vasile.
- Ce ai avut noaptea?
Doamne, cu toate e la curent. Nu poți ascunde nimic. Și o trântesc și eu într-o doară: ”Inima îmi bate sub bărbie”.
- Dar ieri ce ai făcut?
- Am vomitat.
Aici discuția a luat sfârșit. Dl Vasile și-a scos picioarele din combinezon și a intrat în secția medicilor. Printre ușă mi-a zis, că am forțat un nerv de la inimă în timpul vomei și am făcut tahicardie. Imediat îmi transmite o pastilă și totul va fi bine. Pastila era atât de micuță, că încăpea sub unghia mea. Peste 10 minute inima mea a revenit în cutiuța ei, sărmana. Limba a devenit ușoară și cuvintele erau cuvinte. Fe-no-me-nal! Omul potrivit la momentul potrivit! Era zi de sâmbătă. Medicul de tratament avea zi liberă. Duminică dl Lazari a mai intrat la mine, mi-a mai dăruit o pastiluță magică.
- Cum e?
- Inima e la loc, dar febra asta blestemată mă chinuie. Câte zile voi mai avea febră? – îl întreb.
- O lună.
- De ce-e-e???
- Pentru că iești ”паникёр”.
A zâmbit și a plecat. Dar eu toată ziua îmi frământam mintea. A glumit? Ori mi-a spus un adevăr? Vreau să cred prima variantă, dar termometrul, bată-l vina, nu mă bucură cu nimic. Pentru noapte am fost trecută la analghin și dimidrol. Iar ziua – luptă cum poți. Luni, 29 iunie, medicul îmi dă îndreptare să mai fac o radiografie a plămânilor. Anterior mai făcusem. Totul era super. Am mai făcut una. Bine. Pe 1 iulie repet procedura. Eram la a șaisprezecea zi cu febră. După masă medicul, dna Cazacu, îmi comunică, că am un început de pneumonie. Cum? După 16 zile de chin problemele mari abia încep? O, nu! Mi-am acoperit fața cu palmele și bocetele m-au luat înainte. Dna Cazacu era unica persoană, care trebuia să facă ceva cu mine. Am fost și mângâiată, și asigurată cu promisiuni de bine și mi-am dat seama, că suferă și dumneaei. M-am liniștit aparent, am dat afirmativ din cap, precum că înțeleg și accept, dar toată ziua nu mi s-au mai uscat lacrimile de pe obraz.
De seara numărul recipientelor cu medicamente de picurare, al seringilor s-a dublat. Una, două, trei... douăsprezece într-o zi. La a optsprezecea zi febra începe să cedeze din putere: 37.5, 37.3, 37.1, 36.50 C. Așa și îmi spusese medicul. Cum începem tratarea pneumoniei febra va scădea. Uh, este ceva pozitiv în viața mea! Prind la aripi. De la primul test făcut se împliniseră 14 zile și pe 4 iulie medicul îmi indică alt test și îndreptare la fluorografie. Cu mare bucurie am făcut și una și alta. Rezultatele seara. Era vineri. Medicul era plecat la zi liberă. Asistenta medicală deschide ușa, cum era primit în secție, și din ușă informează. Aud: ”Focșa, test negativ”. Vai, ce bucurie. Strig ”Ura” în gura mare, dar asistenta medicală continuă: cutare, cutare și cutare merg azi acasă, iar Focșa, ”azi nu mergeți acasă”. Și ușa s-a închis. N-am mai înțeles nimic din gustul fericirii. L-am petrecut pe fiecare pacient cu test negativ din acea zi, care mergea acasă, iar eu am rămas.
Dacă m-au lăsat înseamnă că mai am puțin de tratat pneumonia. Mai erau așa cazuri în secție. Mă gândesc, că azi am primit tratament, mai am două zile înainte până vine medicul și luni va ieși soarele și pe strada mea.
Luni, 6 iunie, pieptănată și chitită aștept medicul să împart cu dumneaei bucuria testului negativ. Eu am biruit urgia, e eveniment, nu? Dna Cazacu a intrat, mi-a zâmbit modest și cum a putut ea înconjura și simplifica lucrurile mi-a zis, că dinamica pneumoniei mele, care până acum era pozitivă, a trecut în negativă. Iar colac peste pupăză. Aici s-a unit cerul cu pământul, mi s-a întunecat totul în fața ochilor, nu mai auzeam și nu mai vedeam pe nimeni. Totul ce era spus la adresa mea erau ca nuca de perete. M-am închis, am devenit un arici ghimpos și am început să arunc săgeți veninoase cu nemiluita. Dar aceasta e o altă istorie.
* * *
De când vă tot povestesc încă nu venise momentul să vă zic, că eu am o frică nemaipomenită de spații închise. E o fobie. Mai are lumea fobii, dar fiecare e cu a sa. Eu sunt cu spațiile închise. Eram studentă, țin minte, și nu voiam să dau ochii cu un cavaler, care nu-mi venise pe plac. M-am ascuns în șcaf. Cele câteva clipe cât a trebuit să stau acolo până persoana cu pricina a ieșit, au fost insuportabile. Fetele m-au scos de acolo udă leoarcă, aer nu aveam, parcă mă sugruma cineva. Ochii - ca cepele, inima - să iasă din piept nu alta. De atunci am înțeles că am și eu o fobie. Frică bolnăvicioasă de spații închise. Și iată că spitalul raional, despre care eu am scris atâtea lucruri frumoase ani și ani, odată cu coborârea din ambulanță pentru mine a devenit închisoare din cauza regulilor noi, impuse de covid. Pentru mine e indiferent cine și cum le impune, pentru mine e spațiu închis și точка. Însoțitor în salvare, însoțitor la internare, nu te atinge de nimic, aici nu te așeza, toți în coridor – raze ultraviolete în saloane, toți în saloane – raze ultraviolete în coridor, toți la picurători, cu bonete, măști și mănuși toți, care au îndreptări la fluorografie – la ușă! Însoțitorul, după ce îi numără, îi preia și-i însoțește la fluorografie și tot cu număr înapoi până la ușa secției. Toate asistentele medicale vorbesc cu voce ridicată, poartă viziere și altfel se primește o bombăneală în loc de vorbă. De aceea tot ce ți se spune se strigă, se poruncește parcă. Despre ce vă amintesc așa condiții? Și eu la fel ziceam. Închisoare. Asistentele medicale – надзиратели, iar eu – зэк Фокша ori зэк Nr.1. De la prima zi și până la penultimele zile de tratament din răsputeri alungam acest gând, mă străduiam să-l țin închis departe de mine. Nici în gând nu voiam să pronunț cuvântul fobie. Adică cum, toată lumea ca lumea, iar eu ca nelumea? Tac azi, tac mâine, tac zile în șir, dar situațiile neplăcute se adună picătură cu picătură și fobia crește ca o avalanșă.
Revin la tratament. Deci, după dinamica pozitivă în tratament vine dinamica negativă ziceam. Luni, 6 iulie. Fac din nou fluorografie. Și medicul și eu speram la schimbări pozitive. Rezultatele au venit după ce medicul terminase ziua de lucru. Seara asistenta medicală strigă din ușă: ”Focșa, nici azi nu mergeți acasă!”. Cum adică? Înseamnă că pneumonia se ține pe poziții. Eu sunt de acord să mă tratez până la capăt, dar nu aici. Aici e focar de infecție, iar eu de sâmbătă stau cu test negativ. Da poate deja am inhalat al doilea virus? De ce nu? Eu pe primul încă nu l-am scos la capăt, dar pe al doilea îl mai rezist? Ce mai vorbă – în patru scânduri mă vor scoate de aici. Sunt de acord să stau pe o saltea la podea, în genunchi, dar dincolo de aceste uși unde nu-i infecție. Ei umblă echipați, bine mersi, iar pe mine mă țin aici goală și dezbrăcată în așa focar? E crimă medicală după mine. De ce nu este o secție într-un spital așa de mare, unde să fie tratați cei care au de dus la bun sfârșit urmările covidului? Uite cum s-a aprins pojarul. Simțiți?
Dar cine să-mi răspundă la aceste întrebări? Cine să mă stingă? E seară. Medicul nu-i, iar cu asistentele eu nu aveam ce vorbi, numai le insultam. Mă rog, ele îmi aduceau mereu veștile proaste. Seara după picurătoare asistenta medicală printre altele îmi zice: ”Secția noastră se comasează cu altă secție. Mâine dimineață să vă strângeți lucrurile că ne vom coborî jos”. Vai de capul meu. Cum, nu destul că am strâns și inhalat toată infecția din această secție, dar mă mai duceți și în alta? Ce eu sunt aspirator la voi? Eu nici calul școlii nu sunt să vin cu un virus, dar să ies cu două de aici! Și tot așa. Femeia a înghițit ofensa și a plecat. Dimineața aud în coridor: ”Toți cu lucrurile la ieșire! Repede!” ”Dar ce e pojar?”, - am mai aruncat eu o săgetuță cu venin.
În salonul în care mă tratasem de la etajul doi fereastra nu mi se deschidea lateral. Numai în sus. Crăpătura de aer îmi era puțin și mă sufocam mereu. Aici, la etajul I, unde am fost transferați, am avut parte de fereastră cu deschidere laterală. Marți, 7 iulie. Ora 7.00 dimineața. Am deschis larg fereastra din noul salon, m-am învelit în cearșaf, mi-am potrivit perna sub coate și respir, respir, respir aerul proaspăt al dimineții. O fostă colegă trecea pe alături și schimbam două vorbe. În fața geamului se oprește o doamnă și-mi zice: ”Vin imediat la dumneavoastră”. Am făcut o grimasă și mă gândesc cine o fi ea? De ce să vină la mine? Dumneaei a înțeles, că nu o recunosc în așa straie și mi-a zis, că e medicul meu. ”Vai, dna Aliona, cât de frumoasă mai sunteți în viața mare... Îmi sunteți dragă de tot”. Dar ce vedeam eu în salon? Un combinezon, pe care eu le numeam de cosmonauți, și nici o mimică, nici un fir de păr, nimic ce-l caracterizează pe om nu vezi. Cum să cunoști atunci persoana de dincolo de geam? Acolo e viață, aici e pușcărie. Și dna doctor a venit la mine echipată ca mai înainte. Scurte au fost clipele când am văzut-o frumoasă. Aici, în focar de covid, costumele stranii îi urâțesc pe toți de mama focului. M-a consolat cum a putut, că am venit în altă secție, a regretat că nu m-a înștiințat personal despre comasare și mi-a adus o vestișoară bunișoară. Pneumonia mea e unilaterală și e deja în dinamică pozitivă. Suntem pe ultima sută de metri. M-am mai împotrivit eu regulilor de închisoare vreo jumătate de zi, iar după masă mă simțeam chiar bine și m-am apucat de schimbat paturile, să am trecere liberă la fereastră, m-am apucat de spălat maiouri, ștergare, am schimbat și noptiera în altă parte – toate după gusturile mele. Mi-a plăcut rezultatul. Am mai măsurat temperatura de câteva ori, 36.50C, am mâncat și ziua a trecut. Seara vine picurătoarea. Cum numai a început să picure medicamentul ceva parcă mă pișca de mână ba ici, ba colo. Am mai dat cu mâna, am mai căutat prin cameră vreo muscă ori vreun țânțar, care poate m-a atins, dar n-am mai găsit. Medicamentele s-au terminat și eu nu am acordat întâmplării nici o atenție.
Dar în discuția de dimineață cu dna Cazacu eu scăpasem expresia mea de ”зэк Nr.1”. Și numai atunci dna Aliona a înțeles, că eu sunt cu fobie, că eu trebuie să fiu scoasă cât mai repede la libertate. A doua zi, miercuri, 8 iulie, medicul de tratament intră în salon și nu înțelege ce e cu mine. ”Doamna Maria. Ce s-a întâmplat? Deschideți ochii”. ”Nu pot, - a urmat răspunsul meu. - Am pierdut vederea ochiului stâng”. ”Cum așa? Uitați-vă la mine. Ce vedeți?” ”Un cerc albastru”, - am răspuns. I-am povestit că până la picurători mă simțeam bine, iar după o oră au pornit dureri insuportabile de cap și în zori în ochiul stâng mi s-a aprins un becușor albăstrior. Nu am închis nici un ochi. Mi-am amintit și de musca ori țânțarul nevăzut, zic seamănă a alergie.
- Trebuie să te trimit la Bălți, oculiștii la noi în focar nu vin.
- Cum un alt focar? Ce glumiți? Dați-mi ceva să dorm, să-mi odihnesc capul și pe urmă hotărâm. Poate ceva se schimbă.
M-am spălat cu multă apă rece și ochiul s-a deschis, dar în el aveam o peliculă groasă. Așa era senzația. Ceream picături, dar nu le aveau. Dna Aliona iar intră în salon și-mi aduce o pastilă să dorm. ”O bei când vii de la fluorografie”. Mă apucă de ambele mâini și îmi spune: ”Te duci la fluorografie. Dar te strădui să te reții afară. Respiră aer cât mai mult. Te rog!”. Mă pregătesc, îmi iau un cearșaf, dumneaei îmi arată pe unde să ies și mă duc. Afară nu mă așteaptă nici un însoțitor. Plec singură. Poate cineva mă așteaptă la radiologie. Nici acolo nu e nimeni. Băiatul de la aparate mă invită să intru. Fac ce trebuie și dau să ies. În fața mea apare o doamnă între două vârste (după ochi), plină de sudoare și agitată îmi zice: ”De ce v-ați dus fără mine? Eu mai am de însoțit o partidă și nu am timp să vă caut!” Nici nu am mai încercat să implic medicul, ci cu capul plecat am urmat-o să nu-i fac probleme și am nimerit din nou în salon, fără ca să mai am parte pe o clipă-două de aerul acelei dimineți. Am băut pastiluța și am ațipit vreo 10 minute. Hop și picurătoarea. Dna Aliona mi-a promis că scoate tot ce-i de prisos în indicații și picurăm numai strictul necesar. Așa și era. Sticluță numai una și două seringi. Cum numai primele picături au pornit prin vene – coșmar: venele mă înghimpă, pieptul mă înghimpă, în spate mă mănâncă. Mâncărime să o razi cu muchia cuțitului nu alta. Caraul! Până am chemat eu asistenta medicală, până a venit iaca și medicamentul s-a terminat. Nu era doză mare. Am început să-mi rod pielea cu toate unghiile odată. E gata cu tratamentul meu, mi-am zis în sine. Ce va fi cu mine? La Bălți nu vreau. Mai cer o pastiluță de la dna Aliona. Mi-a dat un suprastin să-mi calmez mâncărimea. Trebuie să dorm, trebuie să dorm, să dorm, altfel Bălțul mă preia. Cu fața în jos - buf pe saltea. Pe unde mai ațipeam, pe unde mă calmam și am ajuns în a doua parte a zilei. Dna Aliona, pe care o vedeam prin pelicula ochiului trifnit ca un obiect nedeterminat, îmi spune, că rezultatul radiografiei e bun. Dacă doresc pot pleca acasă.
- Cât mai sunteți dumneavoastră în secție mai rămân. Cu dumneavoastră trec peste toate, iar acasă doctori nu am.
Pericolul ochiului deveniseră mai primordial decât infectarea cu covid. S-au schimbat prioritățile. M-am mai reținut. Medicul a mai îmbrăcat un costum de protecție și a venit să-mi dea ultimele indicații. Mi-a zis, că acasă și pereții te tratează. Am acceptat. Mi-a prescris tratament în pastile. Buletinul mi-a fost încheiat, mi-am strâns lucrurile în grabă și la ambulanță, în loc de taxi. M-a mai plimbat o dată ambulanța prin tot centrul orașului, dar de data aceasta fără sirena țipătoare. Și din temnița mare am venit în una mică – pereții casei mele. Aceasta e mai puțin periculoasă, deoarece aici sunt numai eu, deținuta Focșa. Am noroc de vecini respectuoși. Îmi aduc de toate la ușă. Iar dna Liudmila Țărnă mi-a devenit legătura de nădejde cu viața de dincolo de geam: și cu produse mă asigura, și la taifas mai venea sub balcon. E minunat să ai așa oameni apropiați. Să dea Domnul să nu aibă nevoie de ajutorul meu, dar dacă... – eu prima voi fi la ușa ei.
Oricum, în lupta cu covidul rămâi de unul singur. Nu ai pe cine conta.
Nepotul mi-a procurat medicamentele. Le administrez pe toate cu mare grijă, căci sper să fie bine până la urmă. Mi-am picurat ochiul cu ceva prescris prin telefon de un medic oculist, câteva zile nu am conectat nici televizorul și nici computerul și situația cu vederea s-a ameliorat. Beau multe lichide, mănânc fructe proaspete și legume și simt cum toată chimia, ce a mai rămas în organismul meu se spală și devin tot mai ușoară și mai înaripată.
* * *
Aici ar trebui să pun punctul. Dar parcă pot? Cum să nu mă adresez tuturor, care au fobia spațiului închis ca și mine. Sper să fim puțini în acest raion, dar oricum. În caz de..., Doamne ferește, spuneți-i medicului ce și cum, nu lăsați ca mine să se adune un ghem întreg de probleme, pe care apoi nu te duce mintea și capul cum să le descurci. Dar ce să-i spun eu echipei de salvatori de covid din secția Infecția 3? Ce să le spun după atâtea insultări din partea mea? Doar regulile existente nu sunt gândite de angajatele de acolo? Doar acesta nu era bunul lor plac? Sunt reguli de tratare a covidului. Of, mamă dragă, rușinică, rușinea. Iar de tratarea urmărilor covidului la sigur ar fi nevoie de o secție separată. Am mai văzut trei frați de la Petrunea, care nimeriseră exact în așa situație ca mine. Erau foc de supărați că cu teste negative se tratează în focar, dar erau în trei, mai trăgeau câte o sudalmă moldovenească și tot mai ușor li se făcea. Eu, însă, am luptat de una singură. Era prea apăsătoare închisoarea mea. Poate și niște consilieri psihologice nu le-ar strica pacienților. Ei, pacienții, au emoții pentru fel de fel de situații: care are lăsată acasă familia în carantină și bărbatul o insultă; care își face griji pentru cloșca de pe ouă; care și-a lăsat fiul de unul singur, care azi-mâine va da test la covid. Dar cu cine împart ei problemele lor? Cu cine comunică? Poate ar fi bineveniți și niște voluntari, care ar prelua comenzile pacienților, pentru că pentru mulți nu are cine alerga după cumpărături. Poate ar fi binevenite toate ideile ori numai unele din ele. Nici eu nu știu acum. Dar oare soluționarea acestor probleme depindea de asistentele medicale din secția Infecția 3? Dar au tras-o ele pentru toate. Eu înțeleg, că nimic nu pot întoarce îndărăt, dar o scuză făcută public, făcută uite chiar aici, în auzul tuturor poate le înmoaie cumva supărarea pe mine. Nici nu știu cum le spune, nici nu știu cum arată în viața de toate zilele, dar, dragele mele, regret că v-am ofensat, că v-am făcut zilele amare. Sincer. Vă port recunoștință pentru răbdarea pe care ați avut-o față de mine și alții ca mine.
Cu atât mai mult, că mai sunt pacienți, care vă aduc sincere mulțumiri pentru sănătatea ”reparată”. Este vorba despre dle Viorica Stati, Maria Ceban, Tamara Palii din satul Hîjdieni, care Vă sunt recunoscătoare pentru munca depusă și ajutorul acordat. Iar medicilor Vasile Lazari, Aliona Cazacu și Aliona Colibaba le urăm de sănătate, de rezistență și le mulțumim cu plecăciuni pentru că sunt, că știu, că pot scoate oamenii din impas. Doamne, de câtă răbdare mai aveți nevoie?! Să v-o dea Domnul pe deplin! Când deținuta de mine va ieși din închisoarea mică Vă promit o vizită.
Maria Focșa